vineri, 10 octombrie 2014

Plimbare, treburi rezolvate şi o bucurie mare făcută unui străin



Într-o zi aşa frumoasă ca cea de azi nu se putea să lipsească o plimbare cu bicicleta. Cum aveam şi câteva chestii de făcut prin oraş, am îmbinat utilul cu plăcutul. Am mai povestit eu  pe aici că nu las bicicleta legată decât în cazuri excepţionale, că mi-e tare frică să nu mi-o fure. Din fericire, locurile unde aveam treabă azi îmi permiteau să intru cu bicicleta. Am umflat cauciucurile, mi-am luat fustita, o bluziţă drăguţă, dressurile de un albastru foarte puternic, ghetuţele mele preferate, geaca şi am plecat. Prima oprire fost la o prietenă să-i las un pachet, am stat puţin de vorbă cu ea şi am plecat mai departe. Am mers apoi la o altă prietenă în vizită, aici am lăsat bicicleta în curte aşa că am fost relaxată. 
Următoarea oprire a fost parcul central, defapt aleea din jurul parcului. Aici am stat pe bancă la soare, am mâncat fructe uscate, am admirat florile, frunzele galbene, maronii. La un moment dat vine la mine un domn de vreo 50 de ani şi zice:
- Domnişoară, nu vă supăraţi, dar vreau să vă cer o favoare. Nu ştiu dacă o să fiţi de acord, dar eu încerc.
- Eu în gândul meu zic: altul care se dă la mine? ia să văd ce scuză mai născoceşte ca să intre în vorbă cu mine. Spuneţi despre ce e vorba şi voi vedea dacă vă pot ajuta.
- Nu am mai mers de 10 ani pe bicicletă şi mi-e aşa dor, vă rog frumos, îmi daţi voie să dau o tură?
2-3 secunde nu zic nimic, nu ştiu ce să fac, nu am mai avut asemenea cereri, nu de la un străin. Ca să mă convingă că nu va fugi cu ea, scoate din buzunar telecomanda maşinii parcată chiar în faţa mea, descuie şi încuie ca să vă ca e maşina lui şi întinde mâna către mine:
- Vă las şi telefonul.
- Telefonul asta e mult mai ieftin decât bicicleta mea.
- Ştiu.
- Bine, mergeţi dar nu departe.
- Nu, aici puţin.
Doi tipi care probabil au văzut scena de la distanţă, trec pe lângă mine. Unul dintre ei:
- Ai cumva un foc?
- Nu.
- Aia e bicicleta ta?
- Da.
- Şi crezi că se mai întoarce?
- Nu ştiu, eu aşa sper. Dacă nu, alergaţi voi după el? 

Nu am rămas fără bicicletă, omul nostru s-a întors. Era atât de fericit, parcă era un copil ce primise o jucărie nouă. Mi-a mulţumit de câteva ori, mi-a zis că pentru el a fost o mare bucurie şi că mi-e recunoscător. M-a invitat la o cafea, am refuzat dar am mai stat la poveşti pe bancă. Am aflat că plecase de multă vreme din ţară, de 5 ani nu mai vorbise limba română şi când a ajuns în România se temea să vorbească. Nu mai recunoştea oraşul, chiar s-a şi rătăcit. Dorul de ţară a fost atât de puternic încât visa că se plimbă prin Braşov. A venit pe meleaguri natale chiar dacă aici mai avea doar două mătuşi vârstnice. Mi-a mai povestit că o duce mai bine din punct de vedere financiar, dar în ceea ce priveşte relaţiile, socializarea îi lipseşte România. Mi-a plăcut să stau de vorbă cu el, dar cel mai mult mi-a plăcut că i-am adus un zâmbet mare pe faţă.
După toate astea am mers la o mercerie să cumpăr fire pentru croşetat, apoi la piaţă şi către casă.
A fost o zi tare frumoasă, cu mult soare dar mai ales cu satisfacţii sufleteşti.